Ingrid Tîrziu | Final de… Negruzzi
16253
post-template-default,single,single-post,postid-16253,single-format-standard,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-10.0,wpb-js-composer js-comp-ver-5.0.1,vc_responsive

Final de… Negruzzi

   După un an greu și obositor, am pășit pragul liceului pentru ultima oară astăzi…  Bineînțeles, în calitate de absolvent, care, după atâția ani de „Negruzzi”, își primește emoționat o ultimă dovadă a existenței sale pe băncile școlii din dealul Copoului – diploma de Bacalaureat. N-aș putea însă să vă descriu în cuvinte ce am simțit atunci. Școala era goală, iar vocile ce răsunau în liniștea neobișnuită nu făceau decât să accentueze sentimentele contradictorii pe care le simțeam – „Oriunde ai pleca, să nu uiți de noi!”.

    La fel de contrariată mi-am semnat și diploma. E incredibil cum o simplă bucată de carton poate întregi un cumul de nopți nedormite, agitație, muncă, speranțe și, în final, noi începuturi. Aș putea adăuga chiar și absență la întraga listă, pentru ca Bacul a reprezentat unul dintre principalele motive pentru care, în ultima jumătate de an, bloggingul a rămas într-un plan secundar pentru mine.

    Mă uit în urmă la întreg parcursul meu și sunt mândră că am făcut parte dintr-o școală de elită. Pentru că a fi printre cei mai buni înseamnă, inevitabil, a fi controversat, pot spune că mă declar unul dintre negruzziștii care nu și-ar fi dat școala niciodată, pentru nimic în lume, în ciuda tuturor răutăților infiltrate de-a lungul vremii în mass-media sau în spusele oamenilor care n-au înteles ce înseamnă de fapt Negruzzi. În cei 8 ani, am învățat mai presus de toate ce înseamnă cu adevărat să te pregătești pentru viață, cu bune, cu rele, cu toate experiențele care îți ies în cale. Dintr-un copil bezmetic, dar plin de speranțe, am ieșit astăzi pe aceeași ușă o tânără responsabilă, care, spun eu, este îndeajuns de pregătită să se confrunte cu viața de adult.

     Pe de altă parte, sunt convinsă că viața ce mă așteaptă, ce ne așteaptă pe noi, absolvenții, nu va semăna prea mult cu tot ce am întâlnit până acum. Tocmai de aceea, trebuie să recunosc ca îmi va fi tare dor de tot ce se întâmpla în Negruzzi.

    Dor de cafeaua de dimineață, presărată cu râsete, plânsete sau nemulțumiri despre cum prima oră ar fi trebuit de fapt să fie încă ora somnului. Dor de colegi, de micile neînțelegeri și de momentele pline de haz. Dor de curtea școlii și de pauzele mereu prea scurte, care se încheiau cu aceeași strigare la catalog la socioumane… : „Tîrziu, iar ai întârziat?!” Dor de profesorii care au știut să facă parte din povestea noastră, care s-au străduit să ne fie bine și să rămână pentru totdeauna în amintirea elevilor lor. Dor de micile „bârfe” de pe teren, care, stârneau deodată interesul tuturor. Dor de orele de sport sau de latină, de la care încercam să mă sustrag tot timpul, spunând tot felul de scuze, care mai de care mai neinspirate. Dor de zilele în care școala începea la 8.00, dar, uneori, se sfârșea la maxim 11:00 cu o cafea la rond sau în veșnicul Timeout, care parca mai mereu își ținea porțile deschise pentru noi, mai ceva ca liceul. Dor de momentele frumoase pe care le-am petrecut pe scenă, alături de trupa de teatru a școlii, cu care am reușit să interpretez cap de afiș la Teatrul Național. Dor de toate evenimentele reușite pe care le-am prezentat și de oamenii care mi-au apreciat efortul. Dor de clasă, de bancă și chiar de colegul din stânga care în fiecare dimineață reușea să mă trezeasca pe un fond muzical „inedit” și cu care trebuia să găsesc aproape zilnic câte ceva de împărțit – un pix, un caiet, o parere diferită, o nemulțumire legată de „ordinea” care nu era punctul nostru forte niciodată. Dor de ce înseamnă cu adevărat Negruzzi, școala care formează oameni într-o libertate atent controlată, oameni care peste ani își aduc aminte cu drag de unde au plecat și care abia așteaptă să se reîntoarcă…

     Probabil că ar mai fi multe de zis, dar timpul este, în continuare, mult prea grăbit. Am lăsat în urmă Negruzzi, însă urmează o nouă etapă, un nou examen peste care trebuie să trec pentru a începe următorul capitol din poveste. Pentru mine, Negruzzi a însemnat, înseamnă și va însemna mereu, ACASĂ. Nu sună clișeic sau ipocrit, ci sincer și din inimă, așa cum v-am mărturisit întotdeauna.

    Și dacă n-am fost destul de convingătoare, sper că imaginile următoare vor reflecta emoțiile mele din ziua absolvirii și vor întări tot ce v-am povestit anterior. Dacă v-ați simțit „atinși”, v-am stârnit amintiri sau diferite opinii, mă declar pe deplin fericită. Mi-am atins unul dintre obiective!

                                                                                                                                                                                              Cheers,

                                                                                                                                                                                                     Ingrid

 Wearing Vladimir Sirbu dress

Poema Shoes

2 Comments
  • Florin Iancu
    Posted at 17:00h, 06 iulie Răspunde

    Felicitări, Ingrid! Mult succes la admitere și noroc în viață!

Post A Comment